Content Protection by DMCA.com

Moartea eroică a lordului Nelson

Horatio Nelson, viconte Nelson, duce de Bronte, s-a născut la 29 octombrie 1758 la Burnham Thorpe (un sat din „Norfolk Burnhams”).

Lordul Nelson avea o reputaţie de ofiţer insubordonat printre colegii lui, însă era un tactictian militar strălucit, se adapta dintr-o dată ceea ce-i permitea de a acţiona foarte rapid asupra adversarilor, surprinzându-i. Ştia să-şi atragă devotamentul şi loialitatea subordonaţilor săi şi le lăsa o mare libertate de acţiune. Curajul său fizic în lupte şi imaginea eroismului care i-au adus numeroase răni a făcut din el încă de când era în viaţă o figură venerată de britanici.

Dacă pe uscat, Napoleon Bonaparte era învingător pretutindeni făcându-i pe toţi să se teamă, în schimb pe oceane era un singur şef: amiralul englez Nelson.

 

National Maritime Museum, Greenwich, London, Greenwich Hospital Collection. Pictura de Richard Westall, sursa Wikipedia.

National Maritime Museum, Greenwich, London, Greenwich Hospital Collection. Pictura de Richard Westall, sursa Wikipedia.

 

La 1 august 1798, escadrila franceză a expediţiei franceze din Egipt a fost surprinsă în golful de la Abukir de flota lui Nelson, care era imediat pregătit pentru bătălie. Francezii aveau o putere de foc superioară flotei lui Nelson şi o poziţie de forţă. Nu se aşteptau să fie atacaţi de englezi. Nelson i-a învins printr-un tur de forţă, scufundând chiar nava amiral L’Orient, care poseda 118 tunuri.

Bătălia de la Abukir a fost un dezastru pentru ambiţia lui Bonaparte în Est şi o importantă victorie pentru Nelson. Doar două nave de linie şi două fregate franceze au reuşit să scape. Dar bătălia a fost decisivă pentru continuarea expediţiei franceze condusă de Napoleon căci privat de flota sa, armata de Orient a rămas prizonieră în Egipt.

Reîntors în Europa, la Napoli, Nelson a fost primit ca un erou. Puţin mai târziu, în septembrie, Horatio avea s-o cunoască pe Emma Hamilton, soţia ambasadorului britanic în Regatul Napoli William Hamilton, care va deveni amanta lui şi care îi va dărui o fiică, Horatia (1801 – 1881).

După tratatul de la Amiens, concluzionat la 25 martie 1802, între Regatul Unit, pe de-o parte, şi Franţa, Spania şi Republica batavă, pe de altă parte, prin care englezii nu recunoşteau modificările teritoriale care rezultau din Revoluţia franceză, era clar că pacea nu putea să dureze mult. Mai ales că englezii nu se împăcau cu gândul că englezii controlau mările.

Imediat ce s-a pus pe roate a Treia Coaliţie, Nelson şi-a reluat rapid serviciul, fiind numit comandat şef al escadrilei din Mediterana, în 1803, pentru a conduce blocada portului Toulon unde se găsea o parte din flota franceză. Nu va mai pune picioarele pe sol timp de peste doi ani.

La 23 aprilie 1804, pe când se afla pe mare, Nelson a fost promovat „viceamiral al escadrilei albe”, al cincilea din eşaloanele cele mai înalte ale Marinei Regale.

Flota franceză din Toulon, comandată de Pierre Charles Silvester de Villeneuve (1763 – 1806) şi însărcinat de Bonaparte de a naviga către Antile pentru a face diversiune departe de coastele engleze, a ieşit din port la începutul anului 1805. Respinsă de vânturile puternice înapoi în Toulon, flota a reuşit din nou de a străpunge blocada în aprilie şi a trecut strâmtoarea Gibraltar la 8 aprilie.

A început o vânătoare feroce, între flotele care au traversat Atlanticul de Nord până în Antile unde Villeneuve a sosit, la 12 mai, cu doisprezece nave. Întărit prin nouă nave spaniole, amiralul francez a început să fie presat de ofiţerii francezi de a participa la cucerirea insulelor care se aflau în posesia britanicilor.

Dar Villeneuve a rămas inactiv timp de o lună, aşteptându-l pe Ganteaume, blocat la Brest cu escadrila din Atlantic. La 7 iunie în pofida vânturilor contrare care l-au reţinut, Nelson a ajuns în sfîrşit în Caraibe.

La 13 septembrie 1805, deşi bolnav, Nelson a fost chemat de a se opune flotelor spaniole şi franceze, care au reuşit de a se urnească şi de a se refugia în fortul Cadix în Spania. S-a urcat la bordul navei HMS Victory chiar în largul oraşului la 27 septembrie, preluând comanda de la amiralul Cuthbert Collingwood (1750 – 1810). Săptămânile următoare le-a petrecut pregătind şi revăzând tactica pentru bătălia care părea de neevitat.

Flota combinată a treizecişitrei de nave de linie franceze şi spaniole se afla sub comanda lui Villeneuve. Napoleon avea intenţia de a-l trimite în Marea Mânecii în scopul de a permite astfel invazia Marii Britanii de către armata „coastelor Oceanului” situată în tabăra de la Boulogne.

În acest timp, Austria şi Rusia au intrat în coaliţia împotriva lui Napoleon, ceea ce l-a forţat de a anula prevăzuta invazie a Marii Britanii şi de a-şi transfera trupele în Germania. O şansă nesperată pentru Marea Britanie, care scăpa de un pericol imens.

Napoleon a ordonat flotei sale de a naviga în Marea Mediterană pentru a depune alte trupe la Napoli, înainte de a se reîntoarce în portul Toulon. Ca urmare a reticenţei lui Villeneuve de a angaja lupta cu britanicii, împăratul Franţei a ordonat ca viceamiralul Francois Etienne de Rosily – Mesros să se îndrepte spre Cadix pentru a prelua comanda pentru operaţii. Villeneuve s-a decis totuşi de a-şi muta flota înainte de a sosi succesorul său.

La 20 octombrie, flota a fost văzută ieşind din port de către fregate de recunoaştere britanice şi Nelson a fost informat că aceasta părea că se îndreaptă spre vest.

A doua zi la ora 4 dimineaţa, Nelson a ordonat navei sale HMS Victory de a se îndrepta către vârful flotei duşmane, şi a semnalat restului flotei sale de a lua poziţie pentru luptă. S-a dus apoi la cartierul său general pentru a-şi face testamentul, înainte de a reveni pe punte în scopul de a face o inspecţie.

În pofida unei flote mai puţin numeroase – 27 de nave de linie – , Nelson era convins de victorie, declarând că nu va fi satisfăcut decât dacă cel puţin douăzeci de nave vor fi distruse sau scufundate. Nelson s-a reîntors în cabina sa pentru a scrie o rugăciune finală, după care i-a cerut aghiotantului său, locotenentul John Pasco, de a semnala flotei, cât de rapid putea, mesajul următor: „Anglia are încredere în faptul că fiecare om îşi va face datoria”.

Ziua de 21 octombrie 1805 era o zi de sărbătoare în familia Nelson, pentru că era aniversarea unei victorii, câştigate de unchiul său căpitanul Suckling.

Nelson era superstiţios, şi încă odată, după revenirea lui în Marea Britanie, fusese auzit că aceasta era ziua de 21 în care îi va bate pe francezi. O bună profeţie!

Nelson era plin de speranţe la ora 6 dimineaţa, dar foarte calm. Părea să aştepte moartea cu aceiaşi convingere cu care aştepta victoria, şi întreaga lui atenţie era concentrată asupra duşmanului. Amiralul francez Villeneuve a virat mai întâi către nord, şi şi-a format linia, păstrându-şi portul Cadix pentru el – însuşi, în caz de nevoie. Nelson nu a ignorat avantajul acestei mutări şi a dat semnalul navelor lui de a sta aproape şi de a ataca. La ora 11:45, amiralul a dat semnalul celei mai celebre bătălii navale din istoria britanică.

Căpitanul navei Victory, Thomas Hardy i-a sugerat lui Nelson de a-şi scoate decoraţiile de pe vesta sa, astfel încât să nu fie identificat uşor de trăgătorii de elită duşmani. Dar acesta i-a răspuns că este prea târziu pentru a-şi schimba hainele, adăugând că decoraţiile sunt medalii militare şi că nu-i este teamă de a le arăta duşmanului.

Căpitanul Henry Blackwood de pe fregata Euryalus, i-a sugerat de asemenea de a veni la bordul navei sale în scopul de a observa mai bine bătălia. În acea zi, Nelson purta uniforma de amiral, dar s-a spus, nu fără motiv, că dorea să braveze. Într-adevăr, în momentul începerii luptei, şi-a pus de fapt decoraţiile celor patru ordine pe care le-a primit după bătăliile de la Abukir şi de la Copenhaga. S-a rugat ca oamenii săi să fie bravi în acţiune şi umani după victorie. El – însuşi le servea ca model. Nu putea să suporte ideea de a vărsa inutil sângele duşmanului….

Victory a încercat tiruri, mai întâi în larg apoi din ce în ce mai precise pe măsură ce distanţele se diminuau. O ghiulea a lovit nava şi l-a atins pe John Scott, secretarul lui Nelson. Conducătorul englez a observat că încleştarea era prea intensă pentru a dura mult timp. Victory a atins linia duşmană, şi Hardy l-a întrebat pe Nelson ce navă să ia ca ţintă. Acesta i-a spus de a alege el – însuşi şi Hardy a poziţionat nava încât să poată trage cu toate cele 74 de tunuri ale sale. Trăgătorii de elită francezi trăgeau pe puntea lui Victory unde Nelson şi Hardy continuau să dea ordine.

Un archebuzier tirolian i-a recunoscut decoraţiile lui Nelson şi l-a împuşcat.Glonţul care a lovit precis ordinul Bain de pe vestonul său şi a traversat părţile vitale. Era puţin după ora 13 şi Hardy a realizat că Nelson nu mai era alături de el. S-a întors pentru a-l vedea pe amiral în genunchi pe punte, sprijinindu-se pe mâna sa, înainte de a cădea pe o parte.

Hardy s-a grăbit spre el şi Nelson surâzând, i-a spus: „Hardy, cred că ei au reuşit în sfârşit… coloana mea vertebrală este atinsă.”

Glonţul i-a pătruns umărul stâng, i-a trecut prin plămâni şi s-a oprit în coloana lui vertebrală.

Nelson a fost transportat pe puntea inferioară de doi marinari şi un ofiţer. În timpul transportului, el le-a cerut să facă o pauză pentru a da câteva sfaturi aspirantului. Apoi şi-a pus o batistă pe faţă pentru a evita de a-şi demoraliza membrii echipajului şi a fost dus la chirurgul William Beatty căruia i-a spus: „Nu puteţi face nimic pentru mine. Nu-mi rămâne decât puţin timp de trăit. Spatele meu este terminat. Îngrijiţi-i pe bravii mei camarazi, nimeni să nu se îndoiască de starea mea. Ultima mea binecuvântare este pentru dvs. mărturia profundei mele recunoştinţe.”

Nelson a fost pus într-un loc confortabil şi, după ce s-a plâns de bufeuri de căldură şi de sete, i s-a dat limonadă şi vin amestecate cu apă. A cerut de mai multe ori să-l vadă pe Hardy, care se afla pe puntea superioară pentru a supraveghea lupta, şi i-a cerut lui Beatty de a duce amintirea lui Emmei, fiicei sale şi prietenilor.

Suferea de dureri atroce în piept iar pulsul îi accelera mişcările plămânilor ceea ce făcea ca suferinţa lui să fie încă şi mai mare.

De fiecare dată când un vas duşman se preda englezilor, se auzeau ţipetele de bucurie ale echipajului navei Victory. La fiecare aclamaţie, o rază de bucurie îi strălucea atunci în ochi şi anima fizionomia eroului care agoniza.

Abia după o oră şi zece minute, rănit, Hardy şi-a putut părăsi postul pentru un moment pentru a-l vedea pe Nelson. Era 14:30 şi l-a informat că un număr de nave inamice s-au predat. Cu greu putea să-şi ascundă emoţia. Nelson i-a spus: „Sunt un om mort, Hardy. Mă voi duce repede; încă câteva ore, poate câteva minute şi nu voi mai fi. (…) Ce va deveni biata lady Hamilton dacă m-ar vedea în această stare?”

După aproximativ trei sferturi de oră, Hardy, care îl părăsise, a revenit pentru a-l felicita pe Nelson pentru victoria sa: 15 nave inamice se predaseră. „Este bine, a zis el, contam pe douăzeci, dar sunt mulţumit.” Apoi a adugat: „Nu permiteţi să-mi fie aruncat corpul în mare. Aş vrea să fiu îngropat alături de părinţii mei”.

Hardy i-a strâns mâna, ascultând îndurerat ultimele dorinţe ale marelui om şi a executa ultimul ordin al lui. Ultimele lui fraze au fost: „Amintiţi-vă că las o legătură sacră patriei mele. Îi las pe lady Hamilton şi pe fiica mea Horaţia. Mulţumesc Doamne! Mi-am făcut datoria”.

A repetat des aceste cuvinte care au fost ultimele pe care le-a pronunţat. Lordul Nelson a murit la ora patru şi jumătate, la trei ore şi un sfert după ce a primit lovitura de graţie.

Victoria de la Trafalgar a făcut 7000 de prizonieri şi englezii au capturat 21 de nave. Au murit peste 3000 de oameni din forţa franco – spaniolă şi aproximativ 1500 morţi şi răniţi de partea britanică.

Coşciugul lui Nelson a fost trimis în Marea Britanie la bordul navei Victory. După ce a stat o noapte la Amiralitate, în Londra, la 9 ianuarie, un cortegiu funerar compus din 32 de amirali, mulţi căpitani şi aproximativ 10.000 de soldaţi s-a îndreptat spre catedrala Sf. Paul. După patru ore, a fost îngropat într-un sarcofag sculptat.

Amiralul Villeneuve a fost trimis prizonier în Anglia, unde a obţinut permisiunea de a se reîntoarce în Franţa, după ce şi-a dat cuvântul că nu va mai lupta împotriva englezilor.

Content Protection by DMCA.com

Lasă un răspuns

Insolit

Legende

Crima

Galerie video

Abonare site

Introduceti adresa dvs. de email.

Alătură-te celor 1.072 de abonați

Flag Counter